”Era
frumos – de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase,
expresive, se ridica o frunte senină și
rece ca și cugetarea unui filozof. Iar
asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit,
ce cădea pe niște umeri compacți și bine
făcuți. Ochii săi mari căprui ardeau ca
un foc negru sub niște mari
sprâncene stufoase și îmbinate, iar
buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară[1]”
O moștenire unică în cultura românească
Mihai Eminescu a fost, este și va rămâne
ceea ce înseamnă adâncimea trăirilor omenești exprimate în cuvinte,
sensibilitatea și frumusețea interioară și exterioară și, în același timp,
tăișul sabiei cuvântului, căci el a avut curajul să spună lucrurilor pe nume,
fără a se teme de consecințe. Oricum ar fi folosit cuvântul, Eminescu l-a umplut
cu viață și i-a dat un farmec pe care nu-l găsești la alți autori. Toți folosim
cuvintele, dar el le-a dat valoare de comori. Eminescu a încercat să facă față
celor două planuri în care trăia: cel terestru, în mijlocul unei lumi corupte,
percepută ca o penitență, în care din când în când mai licărea o geană de
fericire, probabil menită să țină speranța vie;
și planul superior, artistic, un domeniu la care nu toți avem
acces, care reprezenta un loc de salvare, în care adevărul său,
nealterat de compromis, poate să ofere o lume ideală, o lume în care omul are
acces la fericire de câte ori dorește. Cu ajutorul cuvintelor, Eminescu a creat
imagini artistice de o frumusețe tulburătoare. Iar rețeta pe care a folosit-o
îmbină armonios sentimentele umane cu natura. O natură care pare tristă când omul este trist, și fericită
când omul trăiește această stare de grație: ”Vino-n codru la izvorul / care tremură pe prund, / unde prispa cea de brazde, / crengi plecate o ascund. /..Vom
visa un vis ferice, / îngâna-ne-vor
c-un cânt, / singuratece izvoare, /blânda batere de vânt... / Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rânduri-rânduri[2]”
În mai toate poeziile de dragoste,
fericirea este acceptată de natură, astfel că ea devine absolută și
copleșitoare. Dacă veți citi sau reciti poeziile lui Eminescu, veți experimenta
importanța ideii că omul este parte din Univers. Că omul nu este izolat în
exteriorul Universului, nu este nici inferior, nici superior elementelor care
îl compun, de aceea orice acțiune ar face are nevoie de aprobarea și implicarea
acestuia.
Ca să aducă la viață o asemenea operă,
Eminescu s-a folosit de toate instrumentele de care dispunea: imaginație
bogată; fantezie creatoare; viziune filozofică, în care împletește
mitologia cu imaginea cosmică ; forță de
sinteză a izvoarelor autohtone și universale, toate acestea trecute prin
filtrul propriei ființe. Și din tot acest cumul de calități a rezultat o moștenire unică în cultura
românească.
În căutarea unui ideal
Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești, Botoşani,
la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge
și ai Ralucăi Eminovici.
Îşi petrece copilăria în casa părintească şi
prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare, în contact cu oamenii şi natura.
În 1866, Eminescu pornește către Blaj, la
studii. Ajuns la
seminar, se bucură de o oarecare
popularitate, căci i se publicaseră câteva poezii. Acest lucru, în ciuda
sărăciei atât de evidentă, îi conferă o
noblețe specială.
Colegii sunt curioși și iscoditori. Dar prea tânărul poet
nu se amestecă întotdeauna cu ideile lor
banale și, de cele mai multe ori,
se retrage în singurătate, citind. Iubește natura, dar și oamenii
inteligenți care se apropie cât de cât de pretențiile lui. Poartă cu sine un
carnet în care-și ia notițe permanent. Ascultă poveștile pe care le spun cei
mai în vârstă, prețuiește prietenia celor cu care are ce discuta. Își face un
amic, Filimon Ilia , un personaj cu care
se simte pe aceeași lungime de undă. Când colegii de cameră se pierd în discuții
aprinse, el știe să se retragă elegant, evitând astfel conversațiile în
contradictoriu. Apreciază poeții români,
în special pe Vasile Alecsandri. Vocația
sa de scriitor îi este trădată de preocupările
spirituale, notițele pe care și le ia permanent, preocupări străine pentru
colegii săi, interesați mai mult de viciile la modă și de lucrurile fără aripi.
În ciuda sărăciei, nu se abate de la drumul său, chiar dacă uneori primește și
pomană de la ceilalți, iar hainele, la un moment dat, nici nu mai sunt capabile
să-i acopere trupul.
Aș putea spune că
entuziasmul lui naște o anumită inconștiență, benefică de altfel, care îl
propulsează spre un ideal. Se spune că idealurile sunt prea înalte
pentru oameni, și de aceea cei mai mulți abandonează urcușul. Dar ce
scânteie ascunsă alimentează motorul acestui
tânăr?
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu